joi, 1 februarie 2018

Măcar ne pricepem la scuze de Ki Ho Lee - Recenzie



Sinopsis:

Ki‑ho Lee (n. 1972), doctor in litere si profesor de scriere creativa la Universitatea din Gwangju, a debutat cu o proza scurta in 1999 si de atunci a publicat romane si culegeri de povestiri care l‑au impus drept unul dintre cei mai originali si mai experimentali scriitori din Coreea de Sud.

Macar ne pricepem la scuze (2009) spune povestea prieteniei legate intre doi baieti intr‑un loc improbabil: un ospiciu de nebuni. Trecerea brusca de la universul inchis si violent al ospiciului la lumea libera le da celor doi ideea unei afaceri bazate pe singurul lucru la care se pricep: sa‑si asume vinile celorlalti si sa se scuze in numele lor. Se ajunge astfel la o serie de situatii grotesti si absurde relatate de unul dintre ei, cu modul lui unic de a vedea lumea.

An aparitie: 2017
Autor: Ki-Ho Lee
Categoria: Literatura Universala
Colectie: Romanul secolului XXI
Editie: Necartonata
Editura: UNIVERS
Format: 200x130
Nr. pagini: 192
Traducator: Tae Hyun Oum
Exemplar oferit de: libris.com




Recenzie:

Am auzit de această carte din pură întâmplare de la televizor și, pentru că e destul de greu să găsești literatură coreeană în România, mi-am zis că trebuie să o citesc cât mai repede, doar e anul dedicat literaturii asiatice


Nuvela mi s-a părut încă de la început deosebit de tristă. Mai bine spus o combinație dintre bizar și trist, deși acestea două sunt transmise cititorului într-un mod comic. Prin acest mod, începutul îi înfățișează pe cei doi protagoniști - Sibong și Jinman- în timpul șederii lor la ospiciu. Naratorul -Jinman- povestește destul de neclar cum s-a împrietenit cu Sibong și cum au reușit să scape de spital.
”- De aia ai nevoie de tratament. Ești bolnav. Ești bolnav, de aia te preocupă doar vinile altora.”
Pe parcursul cărții sunt mai multe pasaje în care Jinman amintește de viața din ospiciu, amintiri ce stârnesc râsul, deși sunt deosebit de tragice pentru că, deși teoretic au scăpat, spitalul parcă îi urmărește, nelăsându-i să aibă o viață normală.

Cred că frumusețea nuvelei, precum și nota de ironie, se datorează perspectivei narative. Pentru că Jinman e o persoană cu tulburări mentale, viziunea sa asupra lucrurilor te pune în pielea personajului, astfel putând să observi și să înțelegi lucruri pe care, în mod normal, nu ai face-o. Consider că această carte nu mi-ar fi plăcut la fel de mult dacă naratorul era obiectiv, pentru că povestea ar fi fost sterilă, fără suflet.

”- Cine mai sunteți și voi?
- Noi ne scuzăm în locul lui. Asta e slujba noastră.” 

Cum e de așteptat, acțiunea e concentrată asupra scuzelor și vinii. Originea obsesiei pentru vină și scuze a personajelor face ca aceste lucruri să fie bolnave în viziunea distorsionată asupra realității pe care o au Jinman și Sibong.  Am simțit milă pentru ei, într-un fel nu au nicio vină, fiind victimele unui sistem și al unor persoane pentru care interesele proprii sunt mai presus de orice în viață. Din această perspectivă, cartea vorbește și despre corupție și proasta funcționare a unui sistem.


Unul dintre motivele pentru care îi acord acestei nuvele o stea în plus, este multitudinea de stări pe care mi le-a oferit. Acțiunea este povestită cu un umor negru de excepție care te face să îți dai seama cu greu că temele abordate sunt de fapt foarte serioase.  Astfel, autorul trece prin foarte multe probleme: sănătatea mentală, corupție, probleme de familie, probleme financiare, mentalitate, relații toxice, resocializare, etc. Nu intră foarte amănunțit în detalii, dar este interesant cum o persoană ”nebună” vede aceste lucruri.

E un must-read atât pentru persoanele ca mine, ce sunt interesate de cultura coreeană (și nu doar), cât și pentru cei ce vor să citească altceva, să încerce alt gen. Cartea nu e o bătaie de cap pentru că e ușor de citit, iar capitolele sunt scurte și concise.

” - Ca să îți poți uita vinile, trebuie să te prefaci că nu ști de ele.”
Îmi doresc să recitesc această nuvelă când voi ști mai multe despre cultura coreeană și, de ce nu, când voi fi în stare să o citesc în original, ca să surprind mai bine esența. Sunt de părere că ideea aceasta de scuze exagerate provine din mentalitatea coreenilor, mai ales după ultimul curs în care profesorul ne-a vorbit vreo douăzeci de minute despre scuze.

Titlul original este 사과는 질해요 (Saguaneun jalhaeyo), adică Scuzele sunt bune. M-a păcălit un pic pentru că 사과 înseamnă și măr, și nu înțelegeam de ce mărul ar fi bun, dar m-a ambiționat să citesc ca să aflu asocierea mărului cu scuzele. 

Și, cum autorul este din Gwangju (nu, acum nu mă gândesc la J hope), am făcut legătura dintre spitalul din carte cu Gonjiam, un spital de boli psihice din Gwangju, ce a fost părăsit datorită lipsurilor financiare. Autorul preia spitalul real și reinterpretează legenda urbană, creând o poveste excepțională. Pozele ce însoțesc acest articol înfățișează toate spitalul Gonjiam. Chiar și construcția spitalului din carte seamănă cu cel real (vedeți mai jos).



Măcar ne pricepem la scuze, la fel ca și multe alte cărți interesante, găsiți pe libris.ro.

Ca de obicei, vă aștept recomandările și părerile în comentarii!
 
Punctaj:



3 comentarii:

Tu ce crezi?