luni, 13 martie 2017

Insula Tokyo de Natsuo Kirino - Recenzie



Sinopsis:

Roman distins in anul aparitiei cu Premiul Junichiro Tanizaki si ecranizat, in 2010, in regia lui Makoto Shinozaki, intr-o productie cu actrita Tae Kimura in rolul principal
Citeva zeci de naufragiati japonezi isi gasesc pe rind refugiul pe o insula din largul Filipinelor. Kiyoko, singura femeie din tot grupul, ajunge acolo printre primii, alaturi de sotul ei, care dispare insa curind. Aflata la mijlocul vietii, Kiyoko devine obiectul dorintelor tuturor celorlalti naufragiati si isi intra repede in rolul de femeie fatala: pe rind, fiecare sot (obtinut prin tragere la sorti!) isi gaseste moartea in conditii misterioase.
Pe insula apare si un al doilea grup de naufragiati, al chinezilor, care se dovedesc a fi foarte practici si inventivi, ajungind sa-si creeze din resturile de pe insula un sistem de supravietuire ingenios, in timp ce japonezii isi risipesc energia cu obiecte artizanale decorate fantezist si cu alte lucruri la fel de fara rost.
In scurt timp, cele doua clanuri incep sa nu se mai inteleaga; nu e greu de priceput ca rivalitatile lor nu sint doar economice…
In aceasta alegorie à la Daniel Defoe, Natsuo Kirino urmareste cu exactitate aproape mecanica raporturile de forte ce se nasc intr-o comunitate inchisa; ea reuseste sa jongleze admirabil cu umorul si cruzimea, fara sa piarda din vedere tema principala a romanului: locul femeii japoneze in contemporaneitate.


Recenzie:

Cartea seamănă mult cu jocul Sims 2: Castaway, pe care l-am jucat pe PSP când eram mai mică. Jocul are o poveste asemănătoare cu romanul lui Natsuo Kirino, întrucât în joc naufragiezi alături de alți oameni pe o insulă pustie și trebuie să folosești toate resursele de care dispune insula pentru a supraviețui. Inclusiv insula din carte, locurile și elementele naturii mi le-am imaginat cum erau în joc.
Acesta e primul roman asiatic pe care l-am citit. Nu cred că Drumul către libertate de Yeonmi Park (vezi recenzia AICI) se poate pune pentru că e non fiction, cartea a scris-o în colaborare cu o scriitoare americancă și a fost publicat la o editură din state. Dar dacă se pune, zic că Insula Tokyo e primul roman japonez pe care l-am citit.
Romanul acesta a fost o introducere deosebită în literatura ce nu aparține culturii cu care sunt obișnuită. E subțirel, aparent ușor, dar odată citit nu mai e atât de comod. Autoarea creează profiluri psihologice personajelor, atât înainte de naufragiat cât și după. Aflând detalii despre viața personajelor din lumea civilizată ce pot părea nesemnificative, realizăm schimbarea și motivația oamenilor odată ajunși pe Insula Tokyo.
Oamenii de pe insulă erau împărțiți în două: japonezii, cei din Tokyo, și chinezii care trăiau pe cealaltă parte a insulei, numită Hong Kong. Putem observa și diferența dintre cele două popoare: japonezii își investesc energia și resursele în obiecte de artizanat inutile, în timp ce chinezii găsesc noi căi de supraviețuire. Despre acest detaliu nu o să comentez prea mult, pentru că nu am cunoscut nici japonezi, nici chinezi, ca să știu cum sunt fiecare.
Ideea de bază nu cred că s-a intenționat să fie rolul femeii în societatea japoneză, ci ce-ar fi dacă omul ar fi scos din civilizație, deoarece contrastul dintre lumea sălbatică și lumea creată de oameni este mult mai vizibil decât frământările personajului principal feminin, Kyoko. În anumite pasaje aceste lucruri s-au completat una pe cealaltă. Kyoko, fiind singura femeie de pe insulă, deși era îmbătrânită, trezea instinctele primare de reproducere ale locuitorilor de sex masculin.
Știu, de prin diferite surse, că e nașpa să fi femeie în Japonia (ceea ce mă face să cred că Venus Angelic chiar e o tută) pentru că rolul femeii e undeva sub orice scară socială. Nu sunt cu femeile ca arabii, dar nici ca noi europenii. Kyoko, dacă ar fi fost european version, ar fi condus insula. Deși era în vârstă, nu era ca o mamă pentru cei tineri, ci ca o prostituată. Putea să conducă insula, să îi domine pe ceilalți să îi pună pe bărbați să danseze după cum cânta ea, dar, chiar dacă era pe o insulă pustie, tot societate japoneză era și locuitorii săi aveau o anumită mentalitate pe care eu nu o înțeleg. Și cred că o astfel de cultură e în întreaga Asia, nu doar în Japonia.
Mințile oamenilor de pe insulă încep să se altereze. Spre sfârșit nimeni nu mai era lucid. Începeau să imite construcții și diferite lucruri din orașele lor, voiau să le crească blană, se îmbolnăvesc, unii se sinucid, alții mor în condiții suspecte, dar motivul de bază era nebunia cauzată de ruptura ce s-a creat între ei și lumea civilizată. Chiar cred că acest lucru afectează enorm mintea unui om dintr-o societate modernă, întrucât chiar atunci când e o pană de curent dăm semne de nebunie. Suntem dependenți de societate și de lucruri moderne. Dacă ar dispărea brusc toată tehnologia, ne-ar lua mult timp ca să revenim la mama natură. Probabil că acest lucru ar stârni sinucideri în masă sau o nebunie acută mortală. Personajele lui Natsuo Kirino se resemnează, deși în adâncul lor își doresc să revină înapoi acasă, astfel, după ani de naufragiu încearcă să creeze pe insulă o lume asemănătoare cu cea din care vin. Mai mulți locuitori încearcă pe parcurs acest lucru, dar abia la final reușesc cât de cât.
În concluzie, romanul Insula Tokyo nu e doar despre mentalitatea japonezilor în privința femeii, ci despre reîntoarcerea omului la o lume primitivă unde este lipsit de confort și de toate lucrurile ce caracterizează societatea contemporană, iar pentru acest lucru își face toți banii.
Probabil că am mai menționat pe blog că am în bibliotecă romanul Grotesc, tot al lui Natsuo, dar fiind ceva nou și foarte voluminos, mi-a lipsit curajul să mă apuc de el. Acum că am citit Insula Tokyo, sunt sigură că și Grotesc îmi va plăcea, până atunci încerc să termin de citit Glamorama.

Până data viitoare, dacă vreți să citiți povestea mea și a cărților, vă invit AICI! ♥


Punctaj:

4 comentarii:

  1. Interesanta recenzia ta, citesc destul de mult literatura japoneza care o ador, au un alt fel de istorisire a evenimentelor banale si nu stii mereu cum se termina un roman, nu stii la ce sa te astepti. Nu sunt de acord cu tine, nu sunt dependenta de tehnologie sau internet, daca pica netul/curentul iau o carte in mana sau ma plimb, incerc sa ies din casa. Chiar am avut parte de aceste lucruri, la reabilitarea blocului anul trecut am stat fara net si tv 3saptamani, fara seriale, filme, pt ca s-au taiat cablurile. Daca se ia curentul noaptea o poti transforma in una romantica, cu lumanarele si ciocolata. Hai sa apreciez altfel timpul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si eu pot spune ca nu sunt dependenta pentru ca pot rezista fara net, dar sa traiesc inapoi in timp unde tehnologia nu exista nu as putea si cred ca nici tu. ☺ E ca un drog.

      Ștergere
  2. Tot citind recenzia ta as mai recomanda Saramago-intermitentele mortii- ce s-ar intampla cu lumea, daca moartea nu ar mai exista si de ce nu serialul Last man on earth- aduce niste faze respingatoare dar si diverse idei, unele mai ciudate decat altele si un film mai vechi Idiocracy care s-ar potrivi perfect vremurilor noastre.

    RăspundețiȘtergere

Tu ce crezi?