luni, 27 martie 2017

Book Haul (mai mult primite cadou)



Am strâns ceva cărți în ultima vreme, mai mult primite, pe care abia aștept să vi le prezint!

Trei dintre ele, anume Vegetariana (pe care mi-o doream enorm), Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată și Ferma Animalelor, le-am primit de la fosta mea prietena. Vegetariana am vrut să o citesc mai mult datorită faptului că autoarea e din Coreea, mai precis din orașul Gwangju, locul de unde provine Hoseok din BTS (orașul acesta e my future city într-un fel). Sunt super curioasă în legătură cu literatura coreeană pentru că nu am citit nimic coreean. Again, nu cred că Drumul către libertate de Yeonmi Park se pune. Am zis și în recenzia cărții Insula Tokyo de Natsuo Kirino  de ce. Am căutat mai demult cărți ce aparțin literaturii coreene, dar tot ce am găsit au fost povești cu prințese, regate și chestii istorice. Cred și sper că acest roman este pe placul meu.
Poate știți de lista făcută de mine luna trecută, adică aceasta, unde am enumerat titluri ce mi se par interesante și pe care ar cam trebui să le citesc. Am spus, printre ultimele, că aș vrea să citesc Ferma Animalelor. La ora de engleză ni s-a spus ceva foarte vag despre această carte și despre 1984, dar mie mi-a fost suficient ca să le dau o șansă. Știu că în Ferma Animalelor e ceva satiră legată de comunism cu animale în loc de oameni, dar nimic mai mult.
Și a treia este Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, cel mai nou roman scris de Cristina Nemerovschi. Acest roman are parte de foarte multă apreciere și vreau să îl citesc ca să pot spune că îl apreciez și eu. Cristina se numără printre scriitorii mei preferați și toate cărțile ei îmi plac pentru că spun adevărul într-un mod dur.

Fetele de Emma Cline am primit-o de la tatăl meu. Nu am vrut neapărat să o citesc, dar mi-a făcut mult timp cu ochiul. Era pretutindeni, așa că nu am mai rezistat. Îi mulțumesc tatălui mei că mi-a luat-o și sper să o citesc. Cartea e despre niște adolescente care intră într-un fel de cult dubios condus de Charles Manson. E bazată pe fapte reale și mă aștept să aibă scene grafice la greu dacă tot e cu un criminal în serie.

Kempeitai - Gestapoul Japonez mi-am cumpărat-o eu de 8 martie. Sinceră să fiu, cumpăr multe cărți de la Meteor Publishing, dar nu ca să le citesc, ci pur și simplu pentru că îmi plac și mă simt bine când le văd în bibliotecă. Intenționez să citesc această carte pentru că doar dintr-o simplă răsfoială am aflat lucruri interesante despre istoria Japoniei. Poate o să mă și inspire...


În concluzie, mă bucur mult că am primit cărți și sunt nerăbdătoare să le citesc. Momentan sunt la Glamorama de Ellis, care îmi adâncește starea de confuzie cu fiecare pagină. Și, cu toate că nu aparțin domeniului literar, mi-am cumpărat țoale mișto, încălțăminte, agende și am primit oje, deși am rărit considerabil nail art-ul în viața mea.

Update: Deși nu e în poză, am mai primit între timp și Sufocare de Chuck Palahniuk. Le mulțumesc tuturor pentru cadouri și sunt nerăbdătoare să le citesc și să le fac recenzie cărților primite!

Ne recitim data viitoare!



luni, 13 martie 2017

Insula Tokyo de Natsuo Kirino - Recenzie



Sinopsis:

Roman distins in anul aparitiei cu Premiul Junichiro Tanizaki si ecranizat, in 2010, in regia lui Makoto Shinozaki, intr-o productie cu actrita Tae Kimura in rolul principal
Citeva zeci de naufragiati japonezi isi gasesc pe rind refugiul pe o insula din largul Filipinelor. Kiyoko, singura femeie din tot grupul, ajunge acolo printre primii, alaturi de sotul ei, care dispare insa curind. Aflata la mijlocul vietii, Kiyoko devine obiectul dorintelor tuturor celorlalti naufragiati si isi intra repede in rolul de femeie fatala: pe rind, fiecare sot (obtinut prin tragere la sorti!) isi gaseste moartea in conditii misterioase.
Pe insula apare si un al doilea grup de naufragiati, al chinezilor, care se dovedesc a fi foarte practici si inventivi, ajungind sa-si creeze din resturile de pe insula un sistem de supravietuire ingenios, in timp ce japonezii isi risipesc energia cu obiecte artizanale decorate fantezist si cu alte lucruri la fel de fara rost.
In scurt timp, cele doua clanuri incep sa nu se mai inteleaga; nu e greu de priceput ca rivalitatile lor nu sint doar economice…
In aceasta alegorie à la Daniel Defoe, Natsuo Kirino urmareste cu exactitate aproape mecanica raporturile de forte ce se nasc intr-o comunitate inchisa; ea reuseste sa jongleze admirabil cu umorul si cruzimea, fara sa piarda din vedere tema principala a romanului: locul femeii japoneze in contemporaneitate.


Recenzie:

Cartea seamănă mult cu jocul Sims 2: Castaway, pe care l-am jucat pe PSP când eram mai mică. Jocul are o poveste asemănătoare cu romanul lui Natsuo Kirino, întrucât în joc naufragiezi alături de alți oameni pe o insulă pustie și trebuie să folosești toate resursele de care dispune insula pentru a supraviețui. Inclusiv insula din carte, locurile și elementele naturii mi le-am imaginat cum erau în joc.
Acesta e primul roman asiatic pe care l-am citit. Nu cred că Drumul către libertate de Yeonmi Park (vezi recenzia AICI) se poate pune pentru că e non fiction, cartea a scris-o în colaborare cu o scriitoare americancă și a fost publicat la o editură din state. Dar dacă se pune, zic că Insula Tokyo e primul roman japonez pe care l-am citit.
Romanul acesta a fost o introducere deosebită în literatura ce nu aparține culturii cu care sunt obișnuită. E subțirel, aparent ușor, dar odată citit nu mai e atât de comod. Autoarea creează profiluri psihologice personajelor, atât înainte de naufragiat cât și după. Aflând detalii despre viața personajelor din lumea civilizată ce pot părea nesemnificative, realizăm schimbarea și motivația oamenilor odată ajunși pe Insula Tokyo.
Oamenii de pe insulă erau împărțiți în două: japonezii, cei din Tokyo, și chinezii care trăiau pe cealaltă parte a insulei, numită Hong Kong. Putem observa și diferența dintre cele două popoare: japonezii își investesc energia și resursele în obiecte de artizanat inutile, în timp ce chinezii găsesc noi căi de supraviețuire. Despre acest detaliu nu o să comentez prea mult, pentru că nu am cunoscut nici japonezi, nici chinezi, ca să știu cum sunt fiecare.
Ideea de bază nu cred că s-a intenționat să fie rolul femeii în societatea japoneză, ci ce-ar fi dacă omul ar fi scos din civilizație, deoarece contrastul dintre lumea sălbatică și lumea creată de oameni este mult mai vizibil decât frământările personajului principal feminin, Kyoko. În anumite pasaje aceste lucruri s-au completat una pe cealaltă. Kyoko, fiind singura femeie de pe insulă, deși era îmbătrânită, trezea instinctele primare de reproducere ale locuitorilor de sex masculin.
Știu, de prin diferite surse, că e nașpa să fi femeie în Japonia (ceea ce mă face să cred că Venus Angelic chiar e o tută) pentru că rolul femeii e undeva sub orice scară socială. Nu sunt cu femeile ca arabii, dar nici ca noi europenii. Kyoko, dacă ar fi fost european version, ar fi condus insula. Deși era în vârstă, nu era ca o mamă pentru cei tineri, ci ca o prostituată. Putea să conducă insula, să îi domine pe ceilalți să îi pună pe bărbați să danseze după cum cânta ea, dar, chiar dacă era pe o insulă pustie, tot societate japoneză era și locuitorii săi aveau o anumită mentalitate pe care eu nu o înțeleg. Și cred că o astfel de cultură e în întreaga Asia, nu doar în Japonia.
Mințile oamenilor de pe insulă încep să se altereze. Spre sfârșit nimeni nu mai era lucid. Începeau să imite construcții și diferite lucruri din orașele lor, voiau să le crească blană, se îmbolnăvesc, unii se sinucid, alții mor în condiții suspecte, dar motivul de bază era nebunia cauzată de ruptura ce s-a creat între ei și lumea civilizată. Chiar cred că acest lucru afectează enorm mintea unui om dintr-o societate modernă, întrucât chiar atunci când e o pană de curent dăm semne de nebunie. Suntem dependenți de societate și de lucruri moderne. Dacă ar dispărea brusc toată tehnologia, ne-ar lua mult timp ca să revenim la mama natură. Probabil că acest lucru ar stârni sinucideri în masă sau o nebunie acută mortală. Personajele lui Natsuo Kirino se resemnează, deși în adâncul lor își doresc să revină înapoi acasă, astfel, după ani de naufragiu încearcă să creeze pe insulă o lume asemănătoare cu cea din care vin. Mai mulți locuitori încearcă pe parcurs acest lucru, dar abia la final reușesc cât de cât.
În concluzie, romanul Insula Tokyo nu e doar despre mentalitatea japonezilor în privința femeii, ci despre reîntoarcerea omului la o lume primitivă unde este lipsit de confort și de toate lucrurile ce caracterizează societatea contemporană, iar pentru acest lucru își face toți banii.
Probabil că am mai menționat pe blog că am în bibliotecă romanul Grotesc, tot al lui Natsuo, dar fiind ceva nou și foarte voluminos, mi-a lipsit curajul să mă apuc de el. Acum că am citit Insula Tokyo, sunt sigură că și Grotesc îmi va plăcea, până atunci încerc să termin de citit Glamorama.

Până data viitoare, dacă vreți să citiți povestea mea și a cărților, vă invit AICI! ♥


Punctaj:

vineri, 10 martie 2017

Cum m-am apucat de citit?!


Cum acest lucru e mult prea interesant pentru a fi lăsat baltă, răspund provocării date de Libris.ro. Aceasta este povestea mea, pe care nu credeam că o voi spune vreodată.

P.S: Pentru cei ce nu știu, Libris este o librărie online, unde  găsești cărți noi și, preferatele mele, cărți de beletristică, dar și cărți de orice fel vă interesează, totul la super reduceri!


Cărțile în viața mea au apărut prin școala primară, când eram silită să citesc tot felul de povești cu țărani care mie îmi displăceau profund. Din această cauză, m-am îndepărtat de citit, considerând acest obicei ceva ce eu nu voi face niciodată.
Totuși, aveam o oarecare fascinație față de cărți, dar mama nu îmi cumpăra niciuna pentru că știa că nu citesc. Ea mă forța în continuare să citesc bibliografia școlară, iar eu, mai mult din ambiție, nu doream să îi fac pe plac.
Bunicii îmi cumpărau multe cărți pentru copii. De ziua mea, de Crăciun sau la orice ocazie primeam cărți. Am avut multe tentative de a le citi, uneori și reușeam, dar nu mult.
Pe ascuns, pentru că eram rebelă și nu voiam să îi dau satisfacție mamei, citeam. Am citit Mica Prințesă; o poveste din volumul Povești cu zâne (pe care inclusiv acum o mai am în cap); povești de Andersen; ceva din Păcală și probabil mai sunt dar nu îmi mai amintesc.
Cartea care mi-a deschis apetitul pentru literatură a fost Coraline de Neil Gaiman. Am citit-o la puțin timp după ce am văzut filmul. Încă țin minte cât de șocată eram pentru că nu îmi venea să cred cât de diferită era față de film. După asta nu am mai citit nimic o lungă perioadă de timp, dar fascinația mea față de cărți se mărise considerabil.
După câteva cărți ușurele și drăguțe și un alt act de rebeliune împotriva cititului, mi-am găsit drogul. În clasa a cincea, când eram obsedată după Sims și după dulciuri, am fost în mall-ul de lângă viitorul meu liceu. Pe vremea aceea acolo era un hypermarket numit Real. Am trecut din întâmplare pe la raionul de cărți. Mai mult din plictiseală, am analizat ce era pe acolo. Într-un moment ce acum îmi pare magic, am găsit cartea ce avea să fie capul tuturor răutăților (pasiunea mea nebună pentru cărți)
. Cartea, pe care încă o am, se numește Pe Jumătate Moartă. Nu credeam că mama mi-o va cumpăra, cum nici nu credeam că o voi citi. Timp de o săptămână, în pauzele de la Sims și de la mâncat dulciuri, am terminat-o de citit. Am fost vrăjită de acțiune și mi se părea uimitor că niște simple cuvinte pot părea atât de reale în mintea mea. La puțin timp după, am achiziționat volumul al doilea și l-am citit tot la fel. După nu mai am habar ce am citit, dar știu că acesta a fost momentul cheie al iubirii mele nemărginite față de cărți.
În timpul clasei a șasea, am citit enorm. Eram un șoarece de bibliotecă. Nu îmi păsa de ce e în stânga sau în dreapta mea. Eram cu gândul doar la citit. Eram blocată pe cărțile de la Leda. Când terminam de citit o carte mergeam și cumpăram alta. Nici nu aveam loc unde să le pun. Le țineam teanc pe birou. În acest timp, adulții din jurul meu mă descurajau. Voiau să citesc ce e pentru școală și punct. Am fost rebelă și nu m-am lăsat.
Pe urmă, cărțile au fost singurele lucruri stabile din jurul meu. Am avut o perioadă foarte proastă iar lectura m-a ajutat enorm de mult să fiu puternică. Nu am luat-o razna pentru că petreceam prea puțin timp în pielea mea. Eram ori o luptătoare, ori un vampir ori o fată bogată cu o viață interesantă. Nu eram eu, și acest lucru m-a ajutat enorm. Plus că am învățat foarte multe lucruri despre ce înseamnă să fii tu, despre ce este viața, sau despre cum să fii puternic.
Acum sunt cine sunt datorită cărților. Sunt un om puternic, gândesc mai profund și profit de fiecare zi pentru a mă perfecționa. Am renunțat treptat la  genul fantasy pe care îl iubeam, înlocuindu-l cu romane realiste, cărți istorice, non ficțiune și genuri interesante pentru mine. Sufletul, pe care îl credeam pierdut, mi l-am regăsit în cărți. Lectura m-a învățat că sunt om, că pot reuși ce îmi propun și că trebuie să iubesc viața. Nici nu mai regret că nu m-am apucat de citit mai devreme. Dacă citeam forțat nu cred că aș mai fi fost o bookaholică. M-aș fi ferit de citit cum fac ceilalți tineri de vârsta mea.





Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov.